Nu mai am lacrimi.
In scoala generala si liceu plansul ma mai ajuta. Dupa ce terminam de plang parca ceva era mai bine, ma simteam mai linistita, mai eliberata, ma impacam altfel cu ideea pentru care varsasem lacrimi. Ma ajuta!
Imi amintesc ca am plans vreo doua luni aproape zilnic, cu doua-trei veri in urma. Din iarna acelui an n-am mai varsat o lacrima. Am secat!
Acum cateva zile am simtit nevoia sa plang…dar efectiv, n-am putut. N-am putut sa scot nici macar o urma de lacrima din ochii mei. Dar m-am descurcat, am salvat situatia cu un pahar cu vin :))
Mintea mea s-a hotarat sa-mi fie ca un scut pentru inima. Ma bucur ca a intervenit schimbarea asta in viata mea, ca acum sunt mai realista, ca prea pluteam eu pe norisorul meu. Am devenit mai puternica decat durerea.
Insa uneori nu pot intelege sentimentele celor din jur, pentru ca gandesc mult prea la rece. Si nici nu mai pot intelege de ce oamenii se plang atat de mult, de ce le place suferinta. Nu mai am rabdare sa ascult oameni tristi si plictisitori, ii evit cat pot eu de mult. Oare mi-am ingropat eu inima?
Asta inseamna ca am devenit mai puternica? Sau mai nepasatoare?
Iubaholica 